The Goat and The Princess, part 8…

The Goat and The Princess, part 7…

Singurul lucru la care Cerveni se gândea în aceste momente era acela că, dacă nu l-ar fi trimis pe Norocel, unul din supuşii lui, să îl caue să îl anunţe că a îeşit de la răcoare, aucm fiul lui ar fi fost la spital, desfigurat şi invalid. Pe când Norocel „îi trimitea ţigări cu praştia” (impropriu zis, pentru că Cerveni a stat în apartamentul regal din închisoare), l-a întrebat pe şeful lui dacă Ţapu ştie că va fi eliberat în curând. „Du-te după el şi anunţă-l, fi umbra lui şi ai grijă să nu i se întample nimic că îţi rup capul!”

Era impropriu spus. Deşi i se spunea spunea “Norocel, numele lui adevărat era Ivan; era un om înalt şi foarte bine făcut, cu un trup de oţel şi părul roşu ca focul. Adesea i se spunea că are stofă de actor, însă îi era îndatorat lui lui “Cerveni şi nu putea să îl lase pentru o carieră în ale teatrului. La vârsta de 10 ani, lui “>Cerveni îl salvă din ghearele morţii, nu înainte ca Norocel să îşi vadă ambii părinţi murind şi pe sora lui torturată, violată iar apoi luată la produs. Crescuse cu fiul şefului său, fiindu-i alături tot timpul, mai ales după ce băiatul cel mic al lui Cerveni plecă la studii în străinătate. El îi era lui Ţapu, soră, frate, umbră şi soare în acelaşi timp; făcea tot ceea ce îi zicea şi acţiona fără să gândească atunci când ar fi putut fi în pericol Ţapu sau unul dintre prietenii lui.

Pe când îl căuta pe Junior în parcarea subterană a hotelului, auzii o alarmă a unei maşini. Merse după zgomot şi văzu o maşină roşie. Pe geam observă geaca, inscripţionată „CV” a lui ţapu. Ştia că asta e geaca şi ştia că alarma maşinii nu a pornit întâmplător, însă nu avu timp să fugă prea mult; valuri de foc îl alergau şi fragmente de cioburi zburau. O aripă a unei maşini zbură şi îl doborî, amorţindu-i trupul şi ţintuindu-l la pământ. Se simţea greu, cald, iar în acelaşi timp îi era frig. O stranie senzaţie de sufocare îi făcea plămânii să se strânga, se micşorau, comprimându-i inima. Văzu o lumină albă şi merse spre spre poarta ce părea deschisă; îl aştepta. Îşi ceru scuze, imploră iertare, ştia că Cerveni îl aude. Şeful îi răspunse„Ai făcut mai multe decât trebuia. Îţi sunt veşnic îndatorat. Încă mai avem nevoie de tine Norocel.” La auzul acestor vorbe, Norocel încercă să se întoarcă pe drumul pe care venise spre poarta, însa acesta dispăruse. În spatele lui se afla o prăpastie întunecată, fără fund.

„Nu pot să renunţ acu’! Totul sau nimic!” şi se afundă în negrul ce cobora undeva jos. În cădere, avu timp să se gândească la tot ce a făcut în viaţă, la tot ce nu a reuşit să facă; ar fi vrut să aibă grijă de Norocel Jr., care acum avea 2 anişori. Ştia că locul lui nu era în Rai, aşadar aştepta să întâlnească iadul. Tot în cădere simţi că îl are pe Ţapu’ lângă el, că îl strigă. Auzea cum cineva înnumăra până la 3: „1,2,3… 1,2,3… încă o dată!”

Se gândea că este Norocel Junior şi că a trecut de 1 şi 2, l-a învăţat şi pe 3. În acel moment se gândi că nu trebuie să moară, că trebuie să îşi crească fiul, să îşi iubescă nevasta, să aibe grijă de omul care i-a redat viaţa…

*

Atunci ţapu’ se aruncă peste Norocel, împingând asistentele şi începând să îi facă procedeul de resuscitare.

-          Hai frate, nu mă lăsa. Revino-ţi!! Nu fii femeie!

Ţapu îl iubea foarte mult pe Norocel; ţinea la el ca la unf rate. De fapt, el la toţi prietenii lui ţinea , îi credea fraţii lui, însă iubirea pentru fratele lui era nemărginită.

*

Norocel simţii un fior de aer rece intrându-i pe nas, străbătând în câteva secunde drumul până la plămâni, iar în momentul acela, prin ceaţă îl zări pe Ţapu deasupra lui:

-          Bă bulangiule, dă-te bă jos după mine! Îi zise cu o voce răguşită Norocel lui ţapu.

Începură amândoi să râdă; lacrimile începură să danseze pe abrajii lui ţapu. Era un om puternic, nu plângea aproape niciodată, deoarece i se părea că plânsul este pentru cei slabi. Dar acum plângea în hohote. De fericire şi de vinovăţie. El trebuia să fie acolo, îna mbulanţa aceea care gonea spre spitalul central. Nu îi venea să creadă că scăpase din ghearele morţii.

Plecă atât de repede din maşina, deoarece i se păru că îi vede pe Bubosul şi pe pilot intrând în hotel. Nu apucase nici să încuie maşina şi, apăsând un buton la nimereală, pornii alarma. Moment în care Norocel auzii zgomot şi merse înspre locul de unde venea.

Între timp, Prinţesa reuşi să rpindă un ultim zbor spre Valencia. Închirie o maşină a hotelului si plecă spre aeroport, la ora 4 a.m.

În două ore jumate era la aeroport,  suna la spitalul la care credea că iubitul ei era internat, de la un telefon public. Telefonul ei rămase în depozitul în care mafia neagră  ţinuse ostatică. Fata încă nu ştia că Cerveni a avut grijă tot timpul de ea, să nu i se întample ceva şi că o căuta disperat, cu gândul că trecuseră mai mult de 12 ore de la pelcarea ei din Italia, iar părinţii ei încă nu au vorbit cu ea.

Un zbor lung de 5 ore o aştepta, dar înainte de asta voia să  vorbească cu o asistentă, să ştie că Ţapu încă e în viaţă.

„Numarul de telefon format nu este alocat.” Şi auzi un bip lung.

Încercă din nou. „Numarul de telefon format nu este alocat.”

A treia oară e cu noroc. „Numarul de telefon format nu este alocat.”

„Pasagerii zborului 10C America Bahamas – Spania Valecia sunt rugaţi să vină la poarta 1.”

-          Hai odată!!!

„Numarul de telefon format nu este alocat.”

„Numarul de telefon format nu este alocat.”

„Numarul de telefon format nu este alocat.”

„Numarul de telefon format nu este alocat.”

De multe ori…

„Pasagerii zborului 10C America Bahamas – Spania Valecia sunt rugaţi să vină la poarta 1. Avionul va decola în 2 minute”

Fata renunţă, cu gândul că va merge direct la spital când va ajunge în Valencia. Credea că va fi un zbor lung şi că nu va suprota tensiunea, dar oboseala, alcrimile şi stresul acumulat o adormiră ca prin magie.

„ Vă rugăm să vă cuplaţi centurile de siguranţă în timpul decolării şi…” Prinţesa adormii.

-          Domnişoară, am ajuns la destinaţie, o mână caldă încerca să o trezească. Vru să îi spună mamei că mai vrea să doarmă, însă un zâmbet larg şi roz al companiei cu care zbura îi zicea că a ajuns în Valencia şi că în câteva minute îşi va vedea iubitul. Era ora prânzului în Spania, 12.

Luă un taxi şi merse la spitalul central. Ajunsă acolo, trecu printr-un salon plin cu oameni răniţi: mână ruptă, picior luxat, entorse, sânge, durere, suferinţă.

-          Caut un tânăr care a venit seara trecută.

-          Domnişoară, nu vedeţi că sunt în pauză de masă? Mergeţi la colega mea. Drept în faţă, la stânga urcaţi scările şi prima usă pe dreapta.

Prinţesa urmă intruscţiunile, ajungând la celalalt birou de informaţii, spuse aclaşi lucru.

-          Programul de vizite începe la ora 15:00. Este ora 12:20. Mai aveţi de aşteptat…

Fata îşi pierdu cumpătul şi începu să strige:

-          Este iubitul meu, este pe moarte şi îmi cereţi să aştept două nenorocite de ore să îl pot vedea? Sper că nu vreţi să fac scandal în spital, să audă toată lumea ce fel de oameni sunteţi!

Lacrimile îi inundau obrajii şi începuse să tremure. Sări la gâtul asistentei când văzu că aceasta nu are de gând să îi dea informaţia. Strângând din ce în ce mai tare de începutul de măr al lui Adam pe care îl avea femeia-bărbat, i se adresă politicos:

-          Zi-mi unde e baiatu’ care a avut aseară accidentul de la hotel? Ce salon?

-          Camera 202, etajul 2, spuse asistenta tremurând şi încercând să fure o gură de aer.

Îi dădu drumul, aruncând-o peste scaunul de după ghişeu şi zbură spre camera 202.

Intră în salon. Nu recunoştea omul pe care îl vedea întins pe patul de spital. Ştia că este iubitul ei, însă nu putea demonstra asta. Începu să plângă, implorându-l să se trezească din somnul dureros al comei.

-           Iubitule… Te iubesc. O să fim împreună orice s-ar întâmpla.

Ştia că ţapul nu ar fi alsat-o să stea la căpătâiul lui dacă ar fi putut să decidă.

-          Te rog, vorbeşte, spune-mic eva, acordă-mi putin din atenţia ta. Te iubesc!

-          Şi eu te iubesc!

O voce care se auzea din spatele ei, se apropie de ea şi o strânse zdravăn în braţe. Auzea iar şi iar aceleaşi cuvinte: te iubesc, te iubesc,… visa oare? Oare i se întâmpla cum se întâmplă în deşert?

Nu. Era lângă ea. Era el. Teafăr. Fără nicio zgârietură. Îl mângâie faţa şi îl sărută adânc. Nu păţise nimic.

The Goat and The Princess, part 6

The Goat and The Princess, part 5

Între timp, Bubosul o duse pe prinţesă înapoi , la aeroport. Destinaţia însă era diferită. Mafia americană aştepta sosirea lor şi ştia că au încheiat o afacere buna cu săgeata interlopului Cerveni. Primeau marfa, nu erau prinşi de poliţie, deoarece aveau o garanţie, fata. Bubosul nu ştia. Prinţesa aţipi, aşadar nu avu timp să realizeze că zborul dură mai mult de 5 ore. Aeroportul din bahamas era pustiu, fiind folosit numai în cazuri urgente şi numai mafia americană. Fata se trezi în clipa în care un „şifonier”, înalt de 2 metri o lega de un scaun, iar în momentul acela îl văzu pe Bubos snopit în bătaie, leşinat.
Încercă să ţipe, să strige după ajutor, însă tot ce ieşea din gura ei, erau nişte gânguiri ca de bebeluş. Fusese drogată. Şi nu de mafie, ci de Bubos.
Adormii din nou, deşi împotriva voinţei ei. De data asta îl visă pe ţapu. Era în viaţă şi îi spunea şi ei asta. Îi repeta că trebuie să se întoarcă la Mario, însă ea refuza, zicându-i că îl iubeşte. Dar visul se termină, iar prinţesa se trezii datorită zgomotelor din cameră.
- Gata. L-au eliberat pe Cerveni, îi spuse Naşul lui Bubosu.
- Dă-ne drumu, cioară împuţită. Aşa ne-a fost nouă vorba? Lasa-mi fata în pace!
- Voi… adică ea, nu t, e garanţia noastră.
- Trebuia să plec cu ea după ce vă aduceam marfa.
- S-au schimbat planurile. Şi cred că o să i păstrez pentru mine pe ea.
- Şi cu mine, cum rămîne?
- Cred că vietăţile Atlanticului mănâncă şi bube pe timpd e criză. Chiorule!?
- Da şefu?
- Mâine dimineaţă… îl duci… ştii tu!
- Da şefu!!
- Dezleagă fata. Cum se trezeşte o trimiteţi la mine. În seara asta e vreme de făcut copii.
Râsul impregnant al piticului obez făcu fata să tresară, la gândul că ar putea să o atingă măcar. După ce se asigură că toată lumea a plecat, prinţesa se duse spre colţul în care prietenul iubitului ei stătea şi îşi înfipse un pumn, adând în stomacul lui.
- Bubosule!!! Ce mi-ai făcut mă, nenorocitule?
- Nu trebuia să iasă aşa. Trebuia să fiu umărul pe care tu să plângi. Să ne iubim. Să îl uiţi pe Ţapu şi să fi a mea. Te-am plăcut de când te-am cunoscut şi merue am vrut să te am. Te-aş fi cumărat dacă nu ai fi fost atât de scumpă.
- Şti bine că nici dacă ai fi fost ultimul bărbat de pe faţa pământului, singurul lucru pe care l-aş fi făcut cu tine, ar fi fost să îţi vorbesc despre Ţapu…
- Nu. O a fii a mea. Jur!
- Bubosule, uite, nu e vreme de asta. Gorilele liliputanului aăla pot intra aici din clipă în clipă. Am ănţeles că îl asculta pe Cerveni, că tremură în faţa lui. Trebuie să îl contactezi pe Cerveni. Trebuie să îi spui unde sunt şi trebuie să îi zici să mă scoată de aici. Dacă află tata, nu o să mă mai alse să ies din casă în vecii vecilor, ba mai rău, ma pune să mă mărit cu Mario. Trebuie să îl răzbunăm pe Ţapu. Să îl lovim pe tata unde îl doare mai tare!Te rog, Bubosule, dacă ţii măcar puţin la mine, scapă de negroteii ăia şi caută-l pe Cerveni.
- Neaaaa!!! Eu am inventat psihologia inversă. Nu-ţi merge cu mine.
- Bubosule, oamenii ăştia nu glumesc. Gândeşte-te că nu o să fiu nici a ta. Gândeşte-te că căcatu’ ăla de om mă va ţine pentru el. Fă-o pentru mine.. Fă-o pentru prietenul tău cel mai bun, pentru Ţapu. Când săgeata lu’ ăla vine să ma ia sa mă ducă la Naşu’, eu o sa las uşa descuiată. O să îi spun că vreau să îmi iau rămas-bun de la tine. Apoi hotărăşti tu ce e de făcut.
- Ţapu nu o să afle niciodată unde eşti! Nici el, nici Cerveni!
- Ţapu??? Trăieşte?
Acum nimic nu mai conta, mafiotul i-ar fi putut face orice; ştia că iubitul ei nu a murit, atât conta. Ar fi putut să moară liniştită acum când ştia că el trăieşte.
- Bubosule!! Vorbeşte cu mine!!! Fata ţipa la el şi în acelaşi timp îl lovea cu mâinile-i tremurânde peste faţa însângerată. Moment în care Bubosul cade într-un somn adâc, frate cu moartea, înşelător însă. Auzind mişcarea, gprilele ajung în cameră şi încep să târască fata după ei
- Vă rog, lăsaţi-ma să îmi iau rămas bun de la el. E prietenul meu.
- Daca zice şefu’ te las, până atunci te duc la el.
Ştia că era singura şansă ca Bubosul să scape şi că o ratase… Şeful lor nu era prost, şi-ar fi dat seama de orice neregulă.

Între timp, Cerveni aflase ceva de Bubosu şi de ce îi făcuse Juniorului său. Aşadar, îi spuse Naşului să îl ţină în viaţă până a doua zi, să îl facă sa creadă că încă nu ştie nimic despre amestecul lui în ceea ce fiul său a păţit si să aibă grijă ca prinţesei să nu îi lipsească nimic.
Zbura de 2 ore, iar vremea era nefavorabilă. Dorinţa de supravieţuire îl fpcu să aterizeze în Spania. Era timp destul. Trebuia să îşi vadă fiul, iar nora lui era în siguranţă. Sau cel puţin aşa credea el.

Tot dornţa de supravieţuire şi de a-şi vedea iubitul din nou o făcu pe fată să împuşte soldatul, însă nu-l omorî. Luă cheile unui bolit parcat în depozitele părăsite şi zbură cu el până ce primul motel i se ivi.

The Goat And The Princess, Part 4

The Goat And The Princess, Part 3

Undeva în Valencia, pe un aeroport privat ateriza avionul regalităţii. Ochii căprui ai fetei, erau goi, parcă lipsiţi de viaţă, în agonie, încercau să se resusciteze reciproc, însă degeaba; aparatul nu era conectat la electricitate. Undeva în adâncul sufletului, simţea o durere sfăşietoare, ca atunci când cineva scormonea cu o lamă ascuţită a unei săbii, într-o rană abia cicatrizată.
- Să mergem iubirică
Prinţesa se făcu că nu aude, în inerţia ei, continuând să privească în van , prin gemuleţul avionului.
- Tu n-auzi, fată? Se răsti Mario, gândindu-se că poate va reuşi să îşi impună bărbăţia în faţa sensibilităţii şi a fineţii tinerei.
La auzul acestor vorbe Prinţesa se ridică.
- Aşa mai merge, îmi palce când mă asculţi…AAAUU!!!
Moment în care un genunchi drept i se înfipse între picioare, lovind puternic mădularul.
- Asta este pentru că nu îmi place să mi se zică cum mi-ai spus tu şi dacă cineva mi-ar zice aşa, numai Ţapu ar putea să o facă. Iar asta…-un alt genunchi drept, de data asta mai puternic, tasă mic dejunul, prânzul şi cina şi le comprimă într-un obiect de mărimea unui ou de prepeliţă- asta este pentru că ai ţipat la mine. Dacă tata te-a pus să mă urmăreşti, eu nu îţi voi permite decât să respecţi ordinul de restricţie. Şi ascultă-mă bine, dacă vrei să ai parte de moştenitori, păstrează o distanţă de 30 de metri faţă de mine, cameră, maşină, locul în care mă aflu, dorm, mănânc, mă spăl pe dinţi. Clar?
Covorul roşu s-a aşternut pentru a doua oara în faţa Prinţesei. Poate că dacă ar fi fost o altă împrejurare ar fi fost puţin fericită… sau măcar dacă el ar fi fost lângă ea… măcar dacă el i-ar fi dat un mesaj, dar se pare că nu îi pasă. Nici măcar nu a venit să se întâlnească înainte să plece. Planul prinţesei era să fugă cu el, să uite de tată, de mamă, de tot, dar se pare că şi.ar fi pus familia în cap degeaba; prinţul ei nu simte acelaşi lucru pentru ea.
Treptat ajunse la locul de unde limuzia îi ridică. Ghidul, un tânăr francez, blond, cu ochii albaştrii, le prezentă ofertele primelor două zile.
- Şi la mall când mergem? Întrebă Mario
- Să te ia…
Prinţesa nu continuă.
- Deci, luam oferta numarul 1, Palacio del Marques de Dos Aguas şi Museo Nacional de Ceramica sau luăm oferta…
- Nu-mi pasă. Du-ne unde vrei.
Tot ce ea voia, era să îl vadă pe el. Să primească măcar un semn de viaţă.
Accentul ghidului, Maurice, se perinda printre încercarea lui de a vorbi limba italiană şi a pronunţa corect denumirile obiectivelor turistice din Spania. Ţinând cont de faptul ca francezii sunt rârâiţi, spaniolii sâsâiţi, iar italienii vorbesc repede, era foarte amuzant să îl auzi în încercarea lui disperată disperată de a vorbii limbi latine, dar oarecum paralele. Era un gest admirabil, ţinând cont de faptul că occidentalii sunt oameni comozi care nu cunosc o altă limba, cu excepţia limbii lor materne. Era pentru prima dată când prinţesa zâmbi în acea zi.
După ce îşi îndeplini sarcina din prima zi, Maurice, se scuză şi se retrase spunând că trebuie să ajungă la bancă să îi tirmită bani mamei lui din Franţa, care era bolnavă. Însă maurice avea ceva de ascuns, faptul că era gay şi îşi petrecea nopţile în barul al cărui proprietar era.
La ora 23, extenuată, prinţesa se conectă pe internet, în speranţa că va da de iubitul ei.
Nimic. Situaţia se înrăutăţea. Niciodată nu a trecut mai mult de o oră în care să nu vorbească, o oră în care să nu primească un mesaj de la el: Ce faci? sau Mi-e dor de tine sau o îmbrăţişare şi un pupic.

După 4 ore de survolare pe întinsele zări ale Spaniei, avionul lui Cerveni primii aprobarea pentru a ateriza. În Madrid. Cum prinse semnal, Ţaău îşi verifică căsuţa, căsuţă care era full datorită mulţii de mesaje pe care i le lăsase iubita lui.
Acum era la 400 de km depărtare şi nu îi venea să creadă că nu reuşise să aterizeze în Valencia.
- Încerc să obţin aprobarea de aterizare în valencia şi decolam, îi spuse pilotul, însă prea târziu, Ţapu deja închiriase o masină sport, care prindea undeva peste 250 km.
Gonea nebun pe autostradă. Era singura maşină trază la ora aceea. După ce Bubusul îl sună să îi spună unde era cazată fata lui, Ţapu călcă acceleraţia, pănâ ce maşina fu turată la maxim , în ultima treaptă.
După o oră jumate de mers ajunse la Hotelul Valencia Palace, însă nu înainte ca Bucosu şi pilotul să fi vorbit deja cu prinţesa.

- Bălosule!!! Ce cauţi aici? Prinţesa era foarte fericită şi nu începta să îl ia în braţe pe Bubos; ea îi spunea altfel decât ceilalti, bălosul şi nu Bubosul. Unde e prinţul meu?
Bubosul plecă ochii în pământ şi lăsă o lacrimă să îi alunece pe obraz…