The Goat and The Princess, part 42…

The Goat and The Princess, part 41…

Precum adormiseră, departe unul de celălalt, aşa noaptea îi apropie mai mult, mai mult, până ce prinţesa ajunse în patul prinţului ei, ţinându-l în braţe, datorită unui coşmar în care baiatul dispăru pentru totdeauna. Pentru a fi sigură că nu va pleca nicăieri fata îl îmbrăţişă atât de tare încât băiatului i se păru că nu o pierduse niciodată, că amezia nu a existat niciodată şi că niciuna dintre problemele actuale nu existau.

Aşadar, dimineaţa următoare fata se trezi sărutată de către băiat.

- Prinţul meu. Am visat că aveai un cal alb şi ai dispărut cu el în zare. Am început să plâng la gândul că te voi pierde.

- Habar nu ai că nu  să mă pierzi niciodată. O să fim mereu unul lângă celălalt. O să am grijă mereu de tine, am jurat asta.

Fata îl îmbrăţişă, iar ziua decurse cum nu se putea mai bine. Pe când se plimbau în grădina de trandafiri îngrijită de mama băiatului cu multă meticulozitate şi dragoste, înţepându-se într-una din minunatele flori, fata reuşi să îşi amintească o parte a trecutului ei, apoi pe tot.

- Ţapu, mi-am amintit. Am văzut. Am văzut cum mă bătea, am văzut ura din ochii lui şi apoi m-am rugat să nu plângi dacă o să mor.

Plângând în hohote, băiatul o strângea tot mai tare în braţe, dorind să îi ia el toată suferinţa, ştiind însă că e imposibil. Nu ştia dacă să fie fericit că şi-a revenit sau să fie trist că suferă şi şi-a amintit toate lucrurile urâte din viaţa ei. De când erau împreună nu au rezistat foarte mult timp fericiţi, unul lângă celalalt, fără să i se întâmple ceva unuia dintre ei.

Restul zilei fata îl petrecuse povestind iubitului şi familiei acestuia ce îşi amintea, fiind compeltată sau corectată cu grijă şi dragoste de către prinţul ei. Însă, în următoarea dimineaţă amnezia fetei reveni.

Se purta din nou rece, absentă, nu dorea să fie aproape de băiat, nu îl cunoştea, dar ştia că este un om bun.

The Goat and The Princess, part 40

The Goat and The Princess, part 39…

Săptămâni la rând prințesa fu supusă unor serii amănunțite de analize, până când într/o zi:

- M/am săturat. Nu mai vreau să mi se bage lumină în ochi, sau să intru pe tubul ăla să fiu radiată.

Ochii băiatului se întristară. Credea că până aici a fost. Credea că s/a terminat.

- Sti, te/am visat într-o noapte, am visat că ești un înger…

- Sunt îngerul tău păzitor, nu vreau decât să am grijă ca ție să îți fie bine și să nu mai pățești nimic niciodată. Îmi pare rău că am lăsat o nenorocite ca aceasta să se întâmple, jur pe viața mea că nu vei mai păți niciodata nimic. Trebuie să mă crezi că te iubesc și că nu aș putea să trăiesc fără tinw. Trebuie să îți amintești. Țin la tine mult și…

-  Știu.

Deodată, fața băiatului se lumină.

- Îți amintești?

- Nu…

Aceeași tristețe poposi, și încet își mușca buzele. Nu putea să creadă ca fata pe care o iubește a pățit ceva din cauza lui.

- Dar văd asta în ochii tăi. Văd cât de mult ți la mine, văd cât de mult îți place să petrecem timpul împreună. Ai fost prima persoană pe care am vâzut/o atunci când m/am trezit. Atât inima, cât și minte îmi spun că tu ești o persoană importantă în viața mea. Așa că vreau să îmi povestești cine eram, cine ești tu pentru mine, ce făceam și alte detalii legate de mine, de tine și de familiile noastre.

Băiatul îi spuse o poveste atât de dfrumoasă, încât prințesa simțea că o trăiește sau că a trait-o cândva însă creierul nu îi permitea să își dea seama că este viața ei. Între timp, tatăl fetei afla de accidentul acesteia și hotărî că e șansa lui să scape de iubitul ei. Reuși să o viziteze atunci când prințul merse la masă și nimeni nu se afla cu ea în salon.

Tatăl ei o vizita zi de zi, spunându-i o altă poveste, vorbindu-l de rău pe băiat și spunându-i fetei că nu trebuie să zică nimănui că el o vizitează, alfel băiatul cel rău va muri.

Sensibilitatea minții nu îi permitea să își dea seama cine minte și cine spune adevărul sau dacă amandouă poveștile sunt adevărate. Veni ziua în care fata trebuia să fie externată și ziua în care tatăl ei și iubitul ei se întâlniră pe holul spitalului. Prințesa trebuia să decidă cu cine va rămâne, însă faptul că i/a văzut ăe cei doi împreună o făcu să își amintească parte din trecutul ei și cel mai important că îl iubeste pe băiatul care petrecea tot timpul cu ea și că vrea să meargă cu el acasa.

-

The Goat and The Princess, part 30…

The Goat and The Princess, part 29…

Îmbrăcată în rochia verde, prinţesa se afla într-o cameră din castel pe care nu şi-o amintea. Era înaltă, mult peste 4 metri, albă şi nemobilată. O uşă, la fel de înaltă, de o culoare arămie se afla într-unul din colţurile încăperii.

-          Ţapule, nu mai suntem copii să ne mai jucâm de-a v-ati ascunselea.

Şi totuşi îi plăcea ideea, nu o speria deloc gândul că se afla singură. Scopul ei era să-l găsească, deci să şi-l câştige. Chiar dacă era numai al ei.

Deschise uşa cu grijă, crezând că va face zgomot, însă nu se auzi nimic. Niciun ecou, chiar dacă înălţimile locului erau mult peste aşteptările ei. Ieşi din cameră, iar în faţă i se întinse un hol lung.

-          Vin, mă apropi de colţ, iar când te găsesc…

Însă după colţ, la stânga şi la dreapta holul se bifurca în alte două holuri mai lungi. Merse la stânga, văzând că cel din dreapta se desparte iar în două. Cu cât înainta, mai multe culoare i se aşterneau în faţă. Tot era alb, de un alb imaculat, perfect, impenetrabil, hipnotizant.

Când unul din holuri se sfarşi şi îşi dădu seama că a dat de o fundătură, se aprijini obosită de perete.

-          nu-mi place jocul ăsta! Ţipă fata smiorcăindu-se.

Îşi dădu seama că a făcut la stânga de fiecare dată când holul s-a bifurcat. „prea multe culoare” gândi ea şi îşi aminti că legea labirintului este să mergi întotdeauna la dreapta. Se hotarî să se întoarcă de unde a plecat.

În graba ei să îşi întâlnescă iubitul, rochiţa i se zgâria de peretele alb. Fiecare pas însemna o pată albă şi o bucată ruptă din danteluţa neagră. Nu îi păsa. Acum era speriată.

-          Gata! Ai reuşi să mă speri! Poţi să ieşi acum. Unde eşti?

Nimic. Niciun răspuns.

Undeva, la 100 de metri depărtare, ca atunci când vezi lumina de la caoătul tunelului, prinţesa observă o pată de culoare. Era o uşă. Probabil uşa care o scotea afară din labirint. Alerga şi  fixa uşa, gândindu-se că poate va dispărea. Când, în sfărşit ajunse la ea şi o deschise, se trezi în camera de udne plecase.

Dezamăgită, se trânti jos, pe podeaua rece şi începu să plângă. Lacrimile ei erau mari şi amare, udau rochia şi stricau frumuseţea ei. Din tavan, simţea cum picături reci de apă îi curgeau pe faţă, din ce în ce mai multe, şi mai multe.

Realiză că nu e de la tavan şi că nu se potriveşte peisajului. Visa. Era unul dintre cele mai urâte coşmaruri. Însă cineva  trezea, udând-o cu apă pe faţă.