The Goat and The Princess, part 7…
Singurul lucru la care Cerveni se gândea în aceste momente era acela că, dacă nu l-ar fi trimis pe Norocel, unul din supuşii lui, să îl caue să îl anunţe că a îeşit de la răcoare, aucm fiul lui ar fi fost la spital, desfigurat şi invalid. Pe când Norocel „îi trimitea ţigări cu praştia” (impropriu zis, pentru că Cerveni a stat în apartamentul regal din închisoare), l-a întrebat pe şeful lui dacă Ţapu ştie că va fi eliberat în curând. „Du-te după el şi anunţă-l, fi umbra lui şi ai grijă să nu i se întample nimic că îţi rup capul!”
Era impropriu spus. Deşi i se spunea spunea “Norocel, numele lui adevărat era Ivan; era un om înalt şi foarte bine făcut, cu un trup de oţel şi părul roşu ca focul. Adesea i se spunea că are stofă de actor, însă îi era îndatorat lui lui “Cerveni şi nu putea să îl lase pentru o carieră în ale teatrului. La vârsta de 10 ani, lui “>Cerveni îl salvă din ghearele morţii, nu înainte ca Norocel să îşi vadă ambii părinţi murind şi pe sora lui torturată, violată iar apoi luată la produs. Crescuse cu fiul şefului său, fiindu-i alături tot timpul, mai ales după ce băiatul cel mic al lui Cerveni plecă la studii în străinătate. El îi era lui Ţapu, soră, frate, umbră şi soare în acelaşi timp; făcea tot ceea ce îi zicea şi acţiona fără să gândească atunci când ar fi putut fi în pericol Ţapu sau unul dintre prietenii lui.
Pe când îl căuta pe Junior în parcarea subterană a hotelului, auzii o alarmă a unei maşini. Merse după zgomot şi văzu o maşină roşie. Pe geam observă geaca, inscripţionată „CV” a lui ţapu. Ştia că asta e geaca şi ştia că alarma maşinii nu a pornit întâmplător, însă nu avu timp să fugă prea mult; valuri de foc îl alergau şi fragmente de cioburi zburau. O aripă a unei maşini zbură şi îl doborî, amorţindu-i trupul şi ţintuindu-l la pământ. Se simţea greu, cald, iar în acelaşi timp îi era frig. O stranie senzaţie de sufocare îi făcea plămânii să se strânga, se micşorau, comprimându-i inima. Văzu o lumină albă şi merse spre spre poarta ce părea deschisă; îl aştepta. Îşi ceru scuze, imploră iertare, ştia că Cerveni îl aude. Şeful îi răspunse„Ai făcut mai multe decât trebuia. Îţi sunt veşnic îndatorat. Încă mai avem nevoie de tine Norocel.” La auzul acestor vorbe, Norocel încercă să se întoarcă pe drumul pe care venise spre poarta, însa acesta dispăruse. În spatele lui se afla o prăpastie întunecată, fără fund.
„Nu pot să renunţ acu’! Totul sau nimic!” şi se afundă în negrul ce cobora undeva jos. În cădere, avu timp să se gândească la tot ce a făcut în viaţă, la tot ce nu a reuşit să facă; ar fi vrut să aibă grijă de Norocel Jr., care acum avea 2 anişori. Ştia că locul lui nu era în Rai, aşadar aştepta să întâlnească iadul. Tot în cădere simţi că îl are pe Ţapu’ lângă el, că îl strigă. Auzea cum cineva înnumăra până la 3: „1,2,3… 1,2,3… încă o dată!”
Se gândea că este Norocel Junior şi că a trecut de 1 şi 2, l-a învăţat şi pe 3. În acel moment se gândi că nu trebuie să moară, că trebuie să îşi crească fiul, să îşi iubescă nevasta, să aibe grijă de omul care i-a redat viaţa…
*
Atunci ţapu’ se aruncă peste Norocel, împingând asistentele şi începând să îi facă procedeul de resuscitare.
- Hai frate, nu mă lăsa. Revino-ţi!! Nu fii femeie!
Ţapu îl iubea foarte mult pe Norocel; ţinea la el ca la unf rate. De fapt, el la toţi prietenii lui ţinea , îi credea fraţii lui, însă iubirea pentru fratele lui era nemărginită.
*
Norocel simţii un fior de aer rece intrându-i pe nas, străbătând în câteva secunde drumul până la plămâni, iar în momentul acela, prin ceaţă îl zări pe Ţapu deasupra lui:
- Bă bulangiule, dă-te bă jos după mine! Îi zise cu o voce răguşită Norocel lui ţapu.
Începură amândoi să râdă; lacrimile începură să danseze pe abrajii lui ţapu. Era un om puternic, nu plângea aproape niciodată, deoarece i se părea că plânsul este pentru cei slabi. Dar acum plângea în hohote. De fericire şi de vinovăţie. El trebuia să fie acolo, îna mbulanţa aceea care gonea spre spitalul central. Nu îi venea să creadă că scăpase din ghearele morţii.
Plecă atât de repede din maşina, deoarece i se păru că îi vede pe Bubosul şi pe pilot intrând în hotel. Nu apucase nici să încuie maşina şi, apăsând un buton la nimereală, pornii alarma. Moment în care Norocel auzii zgomot şi merse înspre locul de unde venea.
Între timp, Prinţesa reuşi să rpindă un ultim zbor spre Valencia. Închirie o maşină a hotelului si plecă spre aeroport, la ora 4 a.m.
În două ore jumate era la aeroport, suna la spitalul la care credea că iubitul ei era internat, de la un telefon public. Telefonul ei rămase în depozitul în care mafia neagră ţinuse ostatică. Fata încă nu ştia că Cerveni a avut grijă tot timpul de ea, să nu i se întample ceva şi că o căuta disperat, cu gândul că trecuseră mai mult de 12 ore de la pelcarea ei din Italia, iar părinţii ei încă nu au vorbit cu ea.
Un zbor lung de 5 ore o aştepta, dar înainte de asta voia să vorbească cu o asistentă, să ştie că Ţapu încă e în viaţă.
„Numarul de telefon format nu este alocat.” Şi auzi un bip lung.
Încercă din nou. „Numarul de telefon format nu este alocat.”
A treia oară e cu noroc. „Numarul de telefon format nu este alocat.”
„Pasagerii zborului 10C America Bahamas – Spania Valecia sunt rugaţi să vină la poarta 1.”
- Hai odată!!!
„Numarul de telefon format nu este alocat.”
„Numarul de telefon format nu este alocat.”
„Numarul de telefon format nu este alocat.”
„Numarul de telefon format nu este alocat.”
De multe ori…
„Pasagerii zborului 10C America Bahamas – Spania Valecia sunt rugaţi să vină la poarta 1. Avionul va decola în 2 minute”
Fata renunţă, cu gândul că va merge direct la spital când va ajunge în Valencia. Credea că va fi un zbor lung şi că nu va suprota tensiunea, dar oboseala, alcrimile şi stresul acumulat o adormiră ca prin magie.
„ Vă rugăm să vă cuplaţi centurile de siguranţă în timpul decolării şi…” Prinţesa adormii.
- Domnişoară, am ajuns la destinaţie, o mână caldă încerca să o trezească. Vru să îi spună mamei că mai vrea să doarmă, însă un zâmbet larg şi roz al companiei cu care zbura îi zicea că a ajuns în Valencia şi că în câteva minute îşi va vedea iubitul. Era ora prânzului în Spania, 12.
Luă un taxi şi merse la spitalul central. Ajunsă acolo, trecu printr-un salon plin cu oameni răniţi: mână ruptă, picior luxat, entorse, sânge, durere, suferinţă.
- Caut un tânăr care a venit seara trecută.
- Domnişoară, nu vedeţi că sunt în pauză de masă? Mergeţi la colega mea. Drept în faţă, la stânga urcaţi scările şi prima usă pe dreapta.
Prinţesa urmă intruscţiunile, ajungând la celalalt birou de informaţii, spuse aclaşi lucru.
- Programul de vizite începe la ora 15:00. Este ora 12:20. Mai aveţi de aşteptat…
Fata îşi pierdu cumpătul şi începu să strige:
- Este iubitul meu, este pe moarte şi îmi cereţi să aştept două nenorocite de ore să îl pot vedea? Sper că nu vreţi să fac scandal în spital, să audă toată lumea ce fel de oameni sunteţi!
Lacrimile îi inundau obrajii şi începuse să tremure. Sări la gâtul asistentei când văzu că aceasta nu are de gând să îi dea informaţia. Strângând din ce în ce mai tare de începutul de măr al lui Adam pe care îl avea femeia-bărbat, i se adresă politicos:
- Zi-mi unde e baiatu’ care a avut aseară accidentul de la hotel? Ce salon?
- Camera 202, etajul 2, spuse asistenta tremurând şi încercând să fure o gură de aer.
Îi dădu drumul, aruncând-o peste scaunul de după ghişeu şi zbură spre camera 202.
Intră în salon. Nu recunoştea omul pe care îl vedea întins pe patul de spital. Ştia că este iubitul ei, însă nu putea demonstra asta. Începu să plângă, implorându-l să se trezească din somnul dureros al comei.
- Iubitule… Te iubesc. O să fim împreună orice s-ar întâmpla.
Ştia că ţapul nu ar fi alsat-o să stea la căpătâiul lui dacă ar fi putut să decidă.
- Te rog, vorbeşte, spune-mic eva, acordă-mi putin din atenţia ta. Te iubesc!
- Şi eu te iubesc!
O voce care se auzea din spatele ei, se apropie de ea şi o strânse zdravăn în braţe. Auzea iar şi iar aceleaşi cuvinte: te iubesc, te iubesc,… visa oare? Oare i se întâmpla cum se întâmplă în deşert?
Nu. Era lângă ea. Era el. Teafăr. Fără nicio zgârietură. Îl mângâie faţa şi îl sărută adânc. Nu păţise nimic.
