Dimineaţă. Foarte dimineaţă. 7 de dimineaţă. Plec spre şcoală. La un moment dat, un zgomot apăsător de tocuri începe să îmi dea târcoale, curând transformându-se în cel mai mare investigator, alergând după mine, parcă dorind să mă prindă din urmă. Accelerez. A treia, a patra, depăşesc limita legală de mult. La un moment dat, zgomotul ocoleşte un obstacol, dar revine curând pentru a mă tortura. Trebuie să prind verde la semafor, zgomotul nu va avea timp să treacă pe verde. Şi mai repede, mai e un pic, 20 de metri, 10, 5, 4, 3, 2, ROŞU! Aştept ştiind că zgomotul este udneva în spatele meu, urmărindu-mi fiecare mişcare, luându-mi pulsul şi parcă aşteptând momentul potrivit să atace.
VERDE! A-ntâia şi plec cu scârţ. Accelerez, turez la maxim, ajung la un alt semafor; nu, nu trebuie sa se faca ROŞU, zgomotul se apropie, ultimele clipe, ultima dimineaţă, ultima trecere de pietoni… când.. când…
Azi nu mai aştept să se facă verde la semaforul din faţă de la Muntenia; şi aşa durează mult…
Zgomotul amuţeşte, undeva departe, în spate…