Homework

Am avut ca temă, pentru azi la ora de engleză, să facem un eseu de 300 de cuvinte despre „prietenie”. Deoarece la ultima oră am lipsit, am fost la activtate la Europe Direct, nu am fost înştiinţată de aceasta. Aşadar azi am plecat cu dragii mei colegi de la oră şi am fost să bem ceva cald, deoarece temperatura de afară asta cerea. Însă, nu îmi place să rămân datoare, aşa că, mi-am făcut tema la engleză acum; mai bine mai târziu decât niciodată. Şi căutând ceva support pe domnul google, am găsit asta, mie mi-a plăcut tare rău:

Friendship isn`t how you forget, but how you forgive. Not how you listen, but how you understand. Not how you see, but how you feel. Not how you let go, but how you hold on.

Eseul pe care l-am făcut nu îl postez, deoarece e copiat în mare parte, iar unde nu e copiat, aberez eu 😀

Cum se învaţă la istorie… (?)

4 luni. Atât. Mai multe detalii găsiţi pe blogul lui Cristi. 😀

Poze de la ultima acţiune de la Europe Direct

Mai precis, de la întalnirea cu domnul Orban, 17.09.2009…

Bună dimineaţa soare!!

Dimineaţă. Foarte dimineaţă. 7 de dimineaţă. Plec spre şcoală. La un moment dat, un zgomot apăsător de tocuri începe să îmi dea târcoale, curând transformându-se în cel mai mare investigator, alergând după mine, parcă dorind să mă prindă din urmă. Accelerez. A treia, a patra, depăşesc limita legală de mult. La un moment dat, zgomotul ocoleşte un obstacol, dar revine curând pentru a mă tortura. Trebuie să prind verde la semafor, zgomotul nu va avea timp să treacă pe verde. Şi mai repede, mai e un pic, 20 de metri, 10, 5, 4, 3, 2, ROŞU! Aştept ştiind că zgomotul este udneva în spatele meu, urmărindu-mi fiecare mişcare, luându-mi pulsul şi parcă aşteptând momentul potrivit să atace.
VERDE! A-ntâia şi plec cu scârţ. Accelerez, turez la maxim, ajung la un alt semafor; nu, nu trebuie sa se faca ROŞU, zgomotul se apropie, ultimele clipe, ultima dimineaţă, ultima trecere de pietoni… când.. când…
Azi nu mai aştept să se facă verde la semaforul din faţă de la Muntenia; şi aşa durează mult…
Zgomotul amuţeşte, undeva departe, în spate…

Orfelia şi Gigel – Episodul 23

Între timp, la aeroport, Gigel îşi revenise sub atenta îngrijire a unei asistente foooaaarte amabile şi se gândea el cum să scape de Ofelia definitiv. De întors era sigur că se va întoarce. Şi nu mare i-a fost mirarea când a văzut-o cu pletele în vânt alergând după el.

Nu ştiu exact despre ce e vorba, însă ăsta e hazul.
NOTĂ: La Cristinica în poveste, Orfelia şi-a schimbat numele în Ofelia!!!! OK
Încep povestea:
***
Ofelia: Gigicule, ţi-am adus un cadou, un mic suvenir pe care l-am luat (şparlit) de la hotel, din Bahamas.
Gigel: … (wtf?!)
Ofelia: Şi am mai închiriat o camera la Marriott (din banii tăi, dhăă), numai pentru mine şi numai pentru tine.
Gigel, agasat, îi lipeşte o palmă asistentei peste fund. Face plici!
Ofeliei îi aluneca o lacrimă pe obraz. Oare acesta va fi sfârşitul? Oare Gigel se va despărţi de Ofelia?
Gigel: Ce cameră?
Ofelia: 104.
Gigel: Pe ce nume?
Ofelia: GiGi Burete
Gigel se ridică de pe scaunul pentru handicapaţi, ia asisetenta de mână, îi face cu ochiul spunându-i cam de ce sumă de bani dispune şi pleaca cu noul ferrari spre hotel.

Ofelia, amăgită pleacă. Se gândea să se întparcă de unde a plecat; la curcile ei, la găinile ei – acolo Gigicu nu o va căuta, dar totuşi, îi va lipsi. Ar fi vrut să îl mai strângă încă o dată în braţe; Ofelia nu era materialistă, ci doar se bucura că, după o viaţă petrecuta alături de Gigel având grijă de gospodărie, de animale şi mâncând numai ce le oferă natura, s-ar fi putut bucura împreună cu partenerul ei de viaţă de aceşti bani şi şi-ar fi eprmis să meargă la mare… Niciodată nu a văzut marea…
Mergând pe bulevardul Kiseleff, care era pustiu, o fraieră care şi-a luat permisul pe pile, blondă pe deasupra, o loveşte în plin, pe trecerea de pietoni.

Ofelia ajunge la spital, grav rănită, în copa, şanse de supravieţiuire minus infinit.

Oare Gigel o va vizita? Oare se vor împăca cei doi înainte de moartea Ofeliei? Oare Ofelia va fi salvată de dragostea pe care i-o poarta lui Gigi?

Rămâne să vedeţi în următorul episor care vă va fi oferit de domnul Cristian Moise 😀

***
NOTĂ: Gigel şi Ofelia episodul 23 este un pic neinspirat ţinând cont că sunt un pic cam obosită, dar vreau să văd ce se întâmplă în continuare:D

La centru

„Ce faceţi, vă distraţi?” Aceasta a fost prima întrebare adresată voluntarilor Centrului EUROPE DIRECT Târgovişte, de către Comisarul European Leonard Orban. Răspunsul nu a întârziat să vină; fiind unul pozitiv, voluntarii au continuat să fie bombardaţi şi cu alte întrebări: De cât timp sunteţi voluntari? De ce sunteţi voluntari? Ce faceţi ca voluntari în cadrul Centrului? şi aşa mai departe… Răspunsurile nu au întârziat nici de această dată. Atmosfera s-a încadrat într-un mediu mai neformal, voluntarii povestind despre toate activităţile la care au participat de la inaugurarea centrului până în prezent: Ziua Tineretului, Ziua Europei, Ziua Copilului, Caravana Copiii Colorează Viaţa, Campania de Ecologizare Reczcle, Raft and Race, Şcoala de Vară OSIM şi altele. Fiecare dintre voluntari aducând în discuţie evenimentul preferat.

Ca voluntar, eu personal, consider că fac ceea ce îmi place, adică mă implic în activităţi extraşcolare şi îi ajut pe alţii, ocupându-mi timpul liber pe care, în mod obişnuit, l-aş fi pierdut în alte feluri. În cadrul centrului facem ORICE! De la conceperea unor pliante, la montare de filmuleţe, organizare de activităţi sau realizare de materiale pentru buna funcţionare a evenimentului (ca diplome, afişe, program, etc.)

Domnul Orban nu a plecat fără să ne sfătuiască să continuăm în această direcţie, însă să ne axăm pe un anumit sector pe care să îl putem caracteriza din toate punctele de vedere. De asemenea, tot dânsul ne-a spus că o persoană învaţă pe tot parcursul vieţii şi că poţi învăţa din orice atâta timp cât eşti open-minded.

O să revin cu poze:D

Ce clasă sunteţi voi băă aştia mici?

Ăăă… a noua..pardon, zecea.. ăă, pardon, a unşpea, ăă… a doişpea..
Ce facem noi la şcoală…ăăăă… comandăm pizza şi facem poze:))

Mda..ăăă… oficial astea sunt primele poze de clasa a doişpea, la şcoală. Prima sesiune. Vor fi şi altele. Promitem… ;))
În prima poză, vi-l prezin pe Claudiu, noul nostru coleg 😀

Pe drumuri de Târgovişte

Dimineaţă. Ora 7:30. Îmi iau genata şi descui uşa – semn că e prea dimineaţă şi nimeni nu s-a trezit. Am un avantaj, deoarece am plecat cu 5 minute mai devreme, deci nu voi întarzia şi azi. Îl văd pe nenea de la magazin care dă cu mătura (asta face tot timpul, la aceeaşi oră), îl ignor (de obicei îl salut) şi trec mai departe. La un moment dat, un miros de kebab proaspăt mâncat, cu de TOATE, îmi întoarce stomacul pe dos. Mai încolo, un alt miros de aftershave naşpa reuşeşte să îmi şteargă mirosul care se îmbibase precedent. Văd un băiat în faţa mea, care învaţă şi el tot la carabella, semn că stau chiar foarte bine cu timpul, nu voi întârzia deloc. La un moment dat, o ia printre mesele pe care se joaca bărbaţii table în parc şi o coteşte spre blocurile din spate de la ZOOM – este o provocare pentru mine să ajung înaintea lui, lucru pe care cred că l-am făcut.
O fată de liceu, micuţă şi aproape dezbrăcată merge şi ea la şcoală, o aromă fină de parfum scump îmi şterge definitiv urmele amalgamului de mirosuri îmbibate pe drum.

Totul mi s-a părut ciudat – un lucru pe care parcă nu-l făcusem niciodată înainte şi totuşi, atât de familiar…

Prima zi la şcoală

Îmi amintesc şi acum de prima zi la liceu, din clasa a IX-a – o zi nu foarte memorabilă, din punctul meu de vedere (nu mi-a plăcut deloc :D).
Acum este ultima deschidere oficială a anului şcolar la care voi participa. Nu trebuie să o ratez. Îmi pun ceasul să sune la ora 8, deschiderea fiind la 10, să am timp să trag de mine până la 8 jumate, să mă îndrept la păr şi restul… Cu greu, după ce ceasul a sunat de 6 ori, apăs pe butonul „OPRIRE” şi mă pun la loc în pat. Aţipesc. La ora 9 jumate sună telefonul fratelui meu. Mă trezesc. Am început anul şcolar cu stângul – dacă întârzii în prima zi, aşa o ţin tot anul. Aşadar, grăbită şi în acelaşi timp cheaună, mă îmbrac, îl trezesc pe fati-miu şi îl pun să mă ducă la şcoală unde mă întâlnesc cu toţi colegii, ne pupăm, povestim, ne amintim, râdem şi promitem.
După deschidere mergem la un suc unde iar povestim şi râdem.
Este o zi memorabilă.
Căduroasă, deşi nu promitea asta.

Am trecut în clasa a XII-a. Oficial. Am crescut.

Teoria conspiraţiei sau ritualul băii de duminică seara

Îmi amintesc şi acum de când eram mică, dinainte să fiu elevă la şcoala generală şi mergeam la grădiniţă, de mami care îmi spunea „Hai sa îţi faci baie că maine începe şcoala.” Nu că aş fi stat toată vara nespălată, însă aceasta era una din regulile casei! Duminica baie obligatorie. Îmi amintesc cum, cum timpul, am reuşit să îmi fac singura băiţă (mami venea să ma clătească pe păr) şi am ieşit înfofolită într-un prosop mult prea mare pentru mine şi cu turbanul în cap, iar mami era mândra, dar nu mai mândră decât eram eu.
Aşadar, aceasta era o obişnuinţă care, cu timpul, s-a mărit, acum ajungând la procesul: baie-uscat păr-îndreptat păr sau ondulat şi poate epilat, manichiură / pedichiură.

Îmi place baia de dinaintea unui nou an şcolar.