The Goat and The Princess, part 15…

Recepţionerul îi opri, pentru a semna de plecare şi pentru a face ultimele formalităţi.

–          Sunteţi siguri că nu mai vreţi să staţi la noi? Aveţi camera rezervată toată săptămâna.

Cei doi se priviră, îşi zâmbiră, la gândul că ar putea sta singuri pentru încă câteva zile,  însă ştiau că trebuie să plece. Şcoala începuse de o săptămâna, iar ei, erau amândoi în ultimul an al liceului.

Ka ieşirea din hotel, un alt împiediment îi aştepta. De data aceasta era ceva mult mai grav. Dacă şi această persoană le-ar fi întors spatele, ei ar fi fost pierduţi.

–          Tată! Ce faci mă? Nu mai eşti în America?

–          Dacă te-ai fi interesat de persoana mea, ai fi ştiut că nu am stat decât câteva zile, până s-au liniştit apele cu fata ta, îi răspunse dur tatăl, fără sentiment, însă o urmă de zâmbet nu i se putu abţine să nu iasa la lumină şi, curând gura i se deschise larg de fericire că în sfăârşit îşi vede fiul. Îi stranse mâna şi îl îmbrăţisă puternic. De data asta unde mai plecaţi?

–          Ne întoarcem la Napoli, îi spuse fata radiind

–          Voi? Vă? Împreună adică?

–           Da, o iau cu mine. Nu o mai las la tac’su. Nu pot să stau fără să o văd mai mult de o zi. Nu pot.

–          Credeam că băiatul meu gândeşte raţional. Însă văd că am crescut un prost.

–          De ce zici asta?

–          Niciunu nu aţi temrinat şcoala. Unde aveţi de gând să locuiţi? O iei la mă-ta acasă? Crezi că nu o să o caute tatăl ei? E primul loc unde ar veni. Singurul lucru de care nu am nevoie acum, este poliţia iar pe capul meu.

–          Nu, nu ne mutăm împreună.

–          Dar? Fata nu poate să locuiască pe străzi. Părinţii ei nu sunt în Napoli. de fapt, nu are pe nimeni acolo. Îţi aminteşti că s-a mutat acolo cu puţin timp în urmă.

Era adevărat. Fata se mutase în Napoli cu puţin înainte să îl cunoască pe Ţapu. Nu avea nicio altă cunoştinţă.

–          Deci ce aveţi de gând să faceţi?

Cei doi nu răspunseră. Aşteptau ca o luminiţă, fie ea cât de mică,să se zărească. Aşteptau să meargă pe calea cea bună.

–          Du-o acasa. Du-o acu’ cât încă nu e prea târziu.

–          Nu! Nu mă duc eu. Chiar dacă mă duceţi cu forţa. Prefer să mor de foame, rătăcind străzile, însă acasă nu mă duc. Nu vreau!

Fata îi părăsii pe cei doi, fugind pe străzile îguste ale cartierului. Plângea, iar plânsul nu o lăsa să vadă foarte bine pe unde merge. Ţapu o prinse din urmă şi o îmbrăţisă.

–          Stai liniştită prinţeso, de data asta nu te mai las singură!

Fata îl strânse mai tare în braţe şi îl sărută. Singura persoană la care nu se aştepta să îi întoarcă spatele era tatăl iubitului ei. Însă acu’ realiza că într-un fel avea dreptate.

Tatăl băiatului, veni după ei pe strada lăturalnică.

–          Haideţi să mergem! Avem avion la 4 spre Napoli. ne descurcăm noi, vedem ce-om face.