The Goat and The Princess, part 29…

Îmbrăcată în rochia verde, prinţesa se afla într-o cameră din castel pe care nu şi-o amintea. Era înaltă, mult peste 4 metri, albă şi nemobilată. O uşă, la fel de înaltă, de o culoare arămie se afla într-unul din colţurile încăperii.

–          Ţapule, nu mai suntem copii să ne mai jucâm de-a v-ati ascunselea.

Şi totuşi îi plăcea ideea, nu o speria deloc gândul că se afla singură. Scopul ei era să-l găsească, deci să şi-l câştige. Chiar dacă era numai al ei.

Deschise uşa cu grijă, crezând că va face zgomot, însă nu se auzi nimic. Niciun ecou, chiar dacă înălţimile locului erau mult peste aşteptările ei. Ieşi din cameră, iar în faţă i se întinse un hol lung.

–          Vin, mă apropi de colţ, iar când te găsesc…

Însă după colţ, la stânga şi la dreapta holul se bifurca în alte două holuri mai lungi. Merse la stânga, văzând că cel din dreapta se desparte iar în două. Cu cât înainta, mai multe culoare i se aşterneau în faţă. Tot era alb, de un alb imaculat, perfect, impenetrabil, hipnotizant.

Când unul din holuri se sfarşi şi îşi dădu seama că a dat de o fundătură, se aprijini obosită de perete.

–          nu-mi place jocul ăsta! Ţipă fata smiorcăindu-se.

Îşi dădu seama că a făcut la stânga de fiecare dată când holul s-a bifurcat. „prea multe culoare” gândi ea şi îşi aminti că legea labirintului este să mergi întotdeauna la dreapta. Se hotarî să se întoarcă de unde a plecat.

În graba ei să îşi întâlnescă iubitul, rochiţa i se zgâria de peretele alb. Fiecare pas însemna o pată albă şi o bucată ruptă din danteluţa neagră. Nu îi păsa. Acum era speriată.

–          Gata! Ai reuşi să mă speri! Poţi să ieşi acum. Unde eşti?

Nimic. Niciun răspuns.

Undeva, la 100 de metri depărtare, ca atunci când vezi lumina de la caoătul tunelului, prinţesa observă o pată de culoare. Era o uşă. Probabil uşa care o scotea afară din labirint. Alerga şi  fixa uşa, gândindu-se că poate va dispărea. Când, în sfărşit ajunse la ea şi o deschise, se trezi în camera de udne plecase.

Dezamăgită, se trânti jos, pe podeaua rece şi începu să plângă. Lacrimile ei erau mari şi amare, udau rochia şi stricau frumuseţea ei. Din tavan, simţea cum picături reci de apă îi curgeau pe faţă, din ce în ce mai multe, şi mai multe.

Realiză că nu e de la tavan şi că nu se potriveşte peisajului. Visa. Era unul dintre cele mai urâte coşmaruri. Însă cineva  trezea, udând-o cu apă pe faţă.