The Goat and The Princess, part 31

Ochii înlăcrimaţi ai prințesei acum nu mai cereau nimic. Nu mai voiau nimic. Privirea i se pierdea printre zăbrelele din beciul întunecat. Câte o rază de soare se mai împiedica, din când în când, nereușind însă să o atingă. Trecuse o zi. Sau două? Deja nu mai știa. Pierduse noțiunea timpului. Nu înţelegea de ce Ţapu nu vine după ea. De ce nu o salvează? Oare nu mai simte nimic pentru ea? Oare ar putea să o lase să moară în acea fabrică? Oare nu i-ar păsa? Nu. Răspuns negativ la toate întrebările. Era sigură că el face tot posibilul să o gpsească şi că o să îl omoare pe cel care a atentat la viaţa ei. Asasinul îi dădea târcoale. Fata ştiu că sosi clipa. Momentul în care toată viaţa îi trecu prin faţa ochilor, momentul în care trebuia să îşi ia la revedere de la tot.

–          Te rog, fă-o repede, se rugă de asasin, însă se vedea că nu are nici un sentiment, se vedea că ar fi putut să îi facă orice, fără să clipească.

–          Stai liniștită, încă nu e momentul să mori. Trebuie să sufere. Dacă mori pur și simplu, fără să te chinui și, în acelașii timp să îl chinui pe el, nu mai are nici un farmec.

Prințesa știa că orice i s-ar întâmpla, Țapu ar fi suferit enorm şi nu voia asta.

–            O să îl doară dacă mă omori pur şi simplu.

Însă asasinul avea alte planuri pentru ea. Plănuia să îl facă pe băiat să regrete că trăieşte, să regrete că a ţinut-o lângă el pe Prinţesă şi că nu a putut să aibă grijă de ea. Râsul criminalului îi răsuna acum în minte. I se părea că recunoaşte vocea, însă cicatricile şi arsurile care îi acopereau corpul în proporţie de 98%, nu o lăsau să îşi dea seama cu cine vorbşte. De la mâna stângă îi lipsea degetul cel mare, iar la mâna dreaptă nu avea decât două degete.

–          Iubiţelul tău va suferi mai mult decât am suferit eu vara trecută.

–          Ai zis că acum 5 ani a început totul…

–           Da. Acum 5 ani l-am cunoscut. Şi eram cei mai buni prieteni. Făceam totul împreună, însă timpul ne-a despărţit. Mai întâi Norocel, apoi tu… Iar când Cerveni mi-a târât corpul legat de maşina prin America, am crezut că atât mi-a fost dat de sus să trăiesc. Însă cel de jos a hotărât ca răzbunarea este un lucru pentru care trebuie să îmi continui viaţa. Prietenii adesea îmi spuneau Bubosul…

–          Bălosule?!

–          Chiar eu.

–          Te rog, hai să uităm de ce s-a întâmplat în trecut. Hai să uitâm de tot ce a fost rău. Te rog, du-mă înapoi acasă. Vreau acasă. Lacrimile o luau la vale, una după alta, însă asasinul nu o auzea.

–          Cerveni a vrut să-mi facă înmormântarea, însă m-a lăsat pe mâna unor asiatici care au ştiut ce să-mi facă. Încă mai aveam puls după „plimbarea” cu maşina. Ce mi-au făcut ei, nu e  nimic pe lângă ce le-am pregătit eu. După ce mă ocup de tine şi de Ţapu, o să termin cu fiecare membru al familiei lui Cerveni. Şi, în final, cu el.

–          Te rog, Ţapu nu o să-ţi facă nimic dacă mă duci acum acasă.

–          Deja? Când abia începe distracţia?

Băiatul se apropie de fată, iar acum îi şoptea la ureche:

–          O să-ţi placă, crede-mă.

Cu o mişcare bruscă, o aruncă pe podeaua rece, iar el se descheie la pantaloni.

–          Nu face asta, te implor!