A fost o perioadă lungă, o perioadă în care nu mi-am mai aşternut gândurile pe hârtie, am ţinut în mine, iar apoi am uitat ce aveam de spus. Simt ca nici nu mai ştiu sa scriu, nu mai ştiu sa îmi aştern gândurile, unul după celalalt – nu ştiu cu ce sa încep, am atât de multe lucruri în minte, toate importante, însa nu ştiu cum să le introduc în scenă. Am trecut prin multe: şi rele şi bune, dar mai ales rele. Cred că Dumnezeu ne pune… mai bine zis mă pune (pentru că, în ciuda aparenţelor sunt şi am fost decât un singur individ) în faţa multor încercări. Este ca o cursă 100 de metri garduri, care devine 1.000 m, apoi 10.000 m, 100.000 şi e în continuă creştere. Eu nu am ajuns niciodată la linia de finish. Voi? Tu?

„Durere”? Cuvântul ăsta mă face să râd. Sau să plâng? E un cuvânt care face frecvent parte din viaţa mea. Frecvent? Nu! Permanent! De ce? Păi cum aşa? Vă spuneam de încercările alea… Aha!

Da, observ că mă bâlbâi. E normal. Cu toţii avem dreptul să fim emoţionaţi. Dar eu nu sunt. Nu acum. Acum decât încerc să îmi exprim gândurile. Şi nu pot. NU POT!  Vreau să ţip. Dar NU POT! NU POT! Cineva îmi spunea odată: „Nu există nu pot, există nu vreau”, însă eu acum chiar nu pot, e ceva ce nu mă lasă.

Sau poate că am uitat. Ma simt constânsă şi urmărită în acelaşi timp. Nu cred ca vreau ca cineva să citească din greşeală ce am aşternut eu pe foaie. Până acum nu era aşa… dar poate că m-am dezobişnuit. Am uitat… Îmi vreau viaţa înapoi. Hai, tu! Da, tu! Da-mi viaţa înapoi. Nu? Nu vrei? De ce?

Cred că se hrăneşte cu durere şi suferinţă. Dar de ce cu ale mele? Sunt atât de multe lucruri de povestitŞ sfarşitul vacanţei de vară, tragicul accident, minunata plecare la Brasov, apoi cum a devenit minunata plecare la Braşov – trista, bucuriile, tristeţile, distracţia – mai mult sau mai puţin, cum nici nu mi-am dat seama că a trecut toamna, parţialul, proiectele, prezenţele, absenţele, AIESEC, toate lucrurile care încearcă să mă maturizeze, din ce în ce mai mult… şi mai mult… şi mai mult… Şi simt că în ciuda acestor factori care încearca să mă influenţeze, să mp schimbe, să mă tortureze… Dar NU! NU VREAU! Nu vreau să cresc. Nu vreau să mă schimb… Vreau decât să uit. Să se vindece rănile. Să trec peste… Dar cum? Cu ajutorul cui? Când?

Timpul e mult prea scurt pentru noi ca indivizi. Viaţa pe mult prea scurtă. Am învăţat cândva că trebuie să profităm de prezenţa celor din jurul nostru pentru că nu ştim cât timp vor mai fi în preajma noastră. Voia să mă înveţe să cos, să fac haine la maşina de cusut. Eu nu am vrut, mi se părea plictisitor, acum aş vrea să ştiu, dar a murit. Îmi povestea lucruri frumoase, de iaţă, le ascultam din politeţe, dar erau poveşti frumoase. Acum aş vrea să fi fost atentă.

Şi totuşi, trebuie să fiu convinsă că Dumnezeu le face pe toate cu un scop. Să… să ce? Eu nu mai pot găsi răspunsuri, nu-i mai pot căuta scuze. Poate ca unora le dă prea mult, altora prea puţin sau deloc, poate că unii suferă prea mult, alţii prea puţin sau deloc… De ce? De ce… de ce….